la un pahar de vorba

sunt zile in care as vrea sa imi impart treburile in mai multe sectiuni: lucruri care nu le fac acuma, lucruri care nu o sa le fac mai tarziu si lucruri care nu le voi face niciodata...

zilele astea mi-am zugravit in camera. am vrut sa fie un albastru inchis, fain, ca ochii mei. mi-a iesit in schimb un baby-blue de toata relaxarea.

cu ocazia asta am inceput sa fac curatenie si in dulapioarele cu chestii ale mele. le zic chestii ca nu stiu cum sau unde sa le incadrez. cred ca as putea sa le incadrez la amintiri.

am un sfert de veac si inca un an. nu stiu cum se face dar am strans o gramada de amintiri. le-am tot adunat si le-am ingramadit acolo in dulapioare, iar acuma e timpul sa le ordonez, sa le sortez. sa pastrez ce merita pastrat si sa arunc restul.
cineva zicea ca amintirile nu trebuiesc aruncate. fie ca le arunc, fie ca le uit, totusi ele trebuie sa faca loc altor amintiri.

mi-am gasit esarfele de cercetas. imediat am luat una si am pliat-o de mai multe ori, mi-am pus-o la gat si mi-am facut nodul prieteniei la ea. apoi m-am afisat in fata oglinzii. maica-mea m-a vazut si a inceput sa zambeasca. vedeam in ochii ei cum imi revede copilaria... eram iara baietelul ei...

am gasit cateva caricaturi cu mine, am si uitat de ele... mi-au trezit amintiri. le-am luat in mana si in timp ce le priveam, zaream prin ceata, pe cea care ma desena.
bucati de scoici sfaramate, poze indoite, dedicatii de la terminarea liceului, monede vechi, bancnote vechi, biletele cu diferite mesaje,insigne, medalioane, cutii de cadouri, felicitari, scrisori, partituri... toate se incapatzaneaza sa se lipeasca de mainile mele si sa nu se lase aruncate.

intr-un fel sau altul... sa renunt la toate aceste nimicuri, e ca si cum as renunta la anumite persoane, pentru totdeauna. iar a renunta cu adevarat la un om, asta e cel mai greu.