5

o sa...

... si-atunci, m-am asezat jos, mai mult prabusindu-ma. si am tacut cu toata fiinta mea. am incercat sa inteleg. dar n-am putut pricepe. totul se misca  cu o viteza ametitoare. diformitatea lucrurilor crestea in juru-mi. normalul meu nu isi mai avea baza. logica se pierduse de mult.

era o priveliste ciudata. un tablou nonconformist in care pictorul incearca sa ne convinga de rotunjimea patratului. totul a devenit mult prea complicat. linii si forme se intre-patrundeau intr-un amestec ciudat de lucruri si viata....

din frunze cresteau copaci care infloreau radacini, apa adunand praful in stanca. pene ce dadeau din pasari...
am fost coplesit. nici nu stiu cand lacrimile au inceput sa imi intre in ochi.

m-am ridicat atunci de jos, am intins mana cu teama si am inceput sa desenez normalitatea mea... o line.. un cerc.. un triunghi, un patrat... un pamant, un cer, o apa, un soare, o luna, un peste, o pasare, un copac, o floare, iar la final am desenat un om.

imi semana. l-am pus stapan peste lumea mea, lumea mea care a inlocuit abnormalitatea asta.
l-am lasat singur sa invete sa se bucure de ea. si am plecat sa transform tot universul. i-am spus ca am sa ma intorc.... ma astepta oare? i-am facut si o ea ca sa nu fie singur. ce s-a mai bucurat. fiinte incomplete fara mine....

oare ce voi gasi la intoarcere? mi-am trimis gandul inainte... dar s-a intors foarte umilit... cred ca e timpul sa dau ochii cu fiinta ce-mi seamana. oare ma va recunoaste? sper ca da. mi-am impregnat chipul in fiecare lucru ce l-am desenat. chiar si in el l-am pus... trebuie sa ma recunoasca.
e timpul sa ma intorc. mi-am terminat treaba. am zabovit prea mult... ma asteapta oare? o sa ma recunoasca? o sa...