3

Scrisoare pentru Paul

urasc apelurile telefonice matinale. si stii de ce? pentru ca azi m-au sunat sa imi spuna ca ai murit. incercam sa imi spun ca nu se poate, ca sigur vorbeste de altcineva, ca e 1 aprilie, ca... nu tu ai murit, ca e un cosmar in care nu vreau sa mai stau si vreau sa ma trezesc... dar tu ai murit, nu-i asa?

mai stii cand jucam table, la tine acasa, pe canapeaua aia pe care ati stricat-o, tu cu Dodo cand va arata ce mai invatse el la cursul de karate, si ne scoteam aproape toate piesele de pe tabla si radeam ca prostii cand ne scoteam? ne dadusera lacrimile si ne dureau obrajii de atata ras, dar nu conta, ne simteam bine.

chiar si cand a venit maica-ta sa ne certe ca facem prea multa galagie, ca e programul de liniste pe scara si trezim vecinii...

sau cand am fost la colindat, in anul ala cand chiar a nins de Craciun si ne-au spalat toti tinerii pe noi doi. inca mai aveam parul mare atunci. si tu il aveai mai mare. si cand am ajuns cu colinda la blocuri, eram asa de obositi incat radeam din orice. cate glume si bancuri am mai zis noi doi atunci, incat pe nimeni nu prea mai interesa colinda ci vroiau sa fie si ei langa noi sa rada...

mai stii atunci cand ai venit la biserica, intr-o vineri seara, direct de la unitate si erai imbracat in uniforma? ce mandru am fost atunci de tine. crestea inima in mine cand stateam langa tine. sau atunci cand nu puteam intra in biserica si a trebuit sa sari de la balcon...

stii, poate nu ti-am spus niciodata, dar ai fost un model pentru mine. mi-au placut modestia ta si naturaletea pe care o aveai. modul simplu si fascinant in care puteai desena muzica cu ajutorul chitarii. dar cel mai mult m-a impresionat ca nu te-ai descurajat niciodata in fata greutatilor, sau daca ai facut-o nu ai lasat sa se vada ca sa nu ii deznadajduiesti pe ceilalti...

ai fost si esti o piatra de aducere aminte pe drumul nostru catre Domnul. nu ai trait foarte mult, dar ai trait din plin si ai facut mai multe decat viseaza unii intr-o viata de om. oamenii buni mor de tineri, asa ziceam eu tot timpul, dar nu am vrut ca asta sa se refere si la tine. nu am vrut sa mori.

ai croit o carare dreapta pentru noi si pentru asta iti multumesc. o carare pe care avem datoria sfanta de a pasi cu incredere ca ne va duce mai aproape de Domnul inimilor noastre. m-ai invatat sa cant si te studiam in ascuns, pentru ca eram prea mandru sa accept ajutorul cuiva, dar sa stii ca am invatat asa de multe de la tine...

cand ai plecat din tara noastra, mai stii ce mi-ai spus pe scarile bisericii? erai foarte aproape sa ma faci sa plang cand ti-am vazut lacrima din ochiul drept. mi s-a facut pielea de gaina. sa stii ca am incercat sa fac ceea ce mi-ai spus. dar nu pana la capat. sper ca nu te-am dezamagit prea tare, chiar am incercat, crede-ma, chiar am incercat.

sa ne vedem cu bine Paul si sa ne vedem curand!
mi-e dor de tine!
varul tau,
Mihaita



Privind in urma cu manie...

Nu mai retin unde am auzit prima data sau poate am citit acest:"Privind inpoi cu manie", dar stiu ca mi-a ramas intiparit in minte. Daca stai sa cugeti la cuvintele acestea si incerci sa patrunzi dincolo de intelesul care izbeste ochiul si mintea, vei gasi ca e foarte profund.

Unii il folosesc ca si un motto pentru incercarea de a-si schimba vietile, de a arunca la gunoi tot ce au trait pana in acel loc si de a incepe totul pe curat. Dar, si asta o spun din experienta mea, oricat ai incerca sa stergi cu buretele, trecutul nu dispare. Poti sa il omiti pentru o vreme, sa il ingropi, sa il scufunzi in Marea Uitarii, dar intotdeauna va ajunge sa te bantuie si sa te traga inapoi.

Imi place fatalismul  cuvintelor:"Mergem inainte, ca inainte era mai bine." Nu stiu cum se face, dar atunci cand ne lovim de un obstacol sau traversam o perioada din viata noastra, putin mai fasta, imediat ne refugiem in trecut. Acolo unde era cald si bine. Acolo unde, intr-o seara geroasa de vineri, te retrageai in solitudinea camerei tale, ascultai ceva bun, luai o carte in mana, sorbeai cu pofta dintr-o cana plina varf de lapte si cacao calda, apoi te puneai pe citit, invelit in patura ta preferata, nestingherit de problemele oamenilor mari. Erai copil, totul era mai simplu, mai frumos, mai romantic...

Si suntem multi care ne traim viata, tragand intotdeauna cu ochiul spre trecutul nostru "glorios", incercand sa mai retraim acele sentimente dupa care tanjim. Interesant e faptul ca arareori cand ne amintim trecutul, ne refugiem in clipele noastre cand eram stricati. Ci, aproape intotdeauna, ne refugiem in clipele minunate. E ca un fel de drog... de care nu putem sa ne lasam... sau nu vrem.

Problemele apar cand incercam sa ne cladim viitorul. Cum am putea sa ne construim viitorul daca tot timpul privim spre trecut? Oare asta nu ne face sa gresim din nou? Sa repetam greselile si apoi sa zicem resemnati:"Istoria se repeta", fara sa realizam ca de fapt noi suntem vinovati pentru asta?

Am inceput scoala de soferi. Si unul din primele lucruri care le-am invatat pe propria piele, e ca atunci cand conduci, n-ai voie sa te uiti, sau mai bine zis, sa te lasi uitat privind in oglinda retrovizoare, pentru ca atunci cand te uiti din nou in fata, vei vedea ca masina nu mai merge drept si inevitabil un obstacol iti apare in fata.... si tragi tare de volan, franezi, te panichezi... si trebuie sa pornesti de la inceput totul... ambreiaj, viteza 1, un pic de acceleratie...

Dar, in acelasi timp, cand conduci, trebuie sa arunci cate-o privire in oglinda retrovizoare, sa te asiguri... Daca atunci cand iti cladesti viitorul, mai privesti din cand in cand in urma, nu e problema, fa-o doar ca sa te asiguri ca nu repeti greselile, dar, sub nicio forma, sa nu ramai in contemplare... de-acolo apar problemele....

Cliseu: viata e ca un drum cu doua benzi pe sens, orice ai face, oricat de grabit ai fi sa ajungi la destinatie, inevitabil va trebui sa te intorci pe prima banda, pe banda ta de siguranta... ai grija cand te intorci la locul tau de siguranta, sa nu fie altcineva acolo....








8

intamplare...

intr-o zi am fost si eu, ca tot omul, la frizerie, pentru a-mi ajusta podoaba capilara care incepea sa ma transforme intr-o forma fara forme cu apucaturi de singuratic inconjurat de oameni. nu stiu altii cum sunt, dar mie nu imi prea place foarte mult schimbarea. adica, sa nu ma intelegeti gresit, voi renunta la prieteni si prietene dar la tanti frizerita care ma tunde de cand eram prunc imi e foarte greu sa renunt... call me a romantic if you will..

nu stiu de ce dar mi se pare un gest destul de intim ca cineva sa te tunda... mai ales cand auzi foarfeca langa urechi sau simti lama trecandu-ti pe gat, infiorandu-te la gandul ca in orice moment se poate lasa cu o balta de sange sau de .... sa lasam doar o balta de sange.

si stand eu acolo, asteptandu-mi randul, n-am putut sa nu observ ca era si un baiat cu mama lui. el sa tot fi avut vreo 18 ani. si era foarte nelinistit, adica plin de viata. curios, sociabil, saluta pe toti, vorbea cu toti.

cand l-am vazut, am zambit si mi-am spus in mine: uite un om care traieste. nu mare mi-a fost mirarea cand a venit si s-a asezat langa mine si m-a intrebat: " tu ai prietena?" am zambit si i-am raspuns politicos: "nu. nu am."

el scoate telefonul si imi spune:" eu am prietena. in fiecare zi vorbim. cat e ceasul oare? ca trebuie sa o sun la 6. asa ne-am inteles. atunci e ora noastra... de-abia astept"

zambind, il intreb:" si... cum o cheama?", "Melinda" mi-a venit raspunsul imediat. "si... o iubesti?" m-a privit putin pierdut, s-a uitat catre maica-sa, apoi din nou catre mine si n-am sa pot uita privirea ce mi-a aruncat-o. era ceva amestecat intre dezgust si furie.:" pai nu ti-am spus ca e prietena mea?"

atunci am inteles. mi-am cerut scuze, dar era prea tarziu si-a luat telefonul si a plecat inapoi langa maica-sa. lacrima.

eu nu stiu cu adevarat ce inseamna sa iubesti. stiu ce inseamna sa apartii cuiva, sa te indragostesti, sa tii nespus de mult la o persoana... dar daca ma pui sa iti zic ce inseamna sa iubesti, ma voi pierde... dar el stia ce inseamna sa iubesti. el iubea deja. in modul lui stia.

amandoi aveau sindromul Down...







3

where the streets have no name....

"suntem doar oameni!", asa imi spunea cineva cu multi ani in urma. nu stiam exact ce vrea sa sublinieze. acum stiu. nu neaparat pentru ca am trait si experimentat mai mult sau pentru ca am ajuns sa cunosc mai multi oameni. pur si simplu inteleg.

e ca atunci cand faci subit un click in gandurile tale si toata ceata se retrage speriata din jurul luminii raspandite de un raspuns care tocmai s-a nascut, dupa multe framantari si scaldari in oceanul ilogic care ne guverneaza deseori gandurile. poate doar cand dormim totul devine logic si cineva ne transmite raspunsul sub forma visurilor pe care nu le intelegem sau pe care le prea uitam.

suntem doar oameni. ce simplu e totul acum.

suntem doar oameni. nu demi-zei, nu demiurgi, nu ingeri, nu demoni. suntem doar oameni. nu-i asa ca e mai simplu acum cand intelegi asta?

de ce sa caut perfectiune cand eu insumi sunt o fiinta imperfecta? de ce sa incerc sa devin mai bun cand eu din strafundurile mele sunt deja putred? nu mai bine imi accept conditia si imi traiesc fericirea asta mica, pamanteasca, care indrazneste sa se opreasca in dreptul meu?

ce simplu e sa te ascunzi sub masca asta. sa nu tanjesti la mai mult. sa fi multumit cu cat esti. sa nu mai cresti. sa ramai aici. aici si acum.

mi-ar fi extrem de simplu sa ma predau in fata fatalismului:"suntem doar oameni". dar nu pot. eu vreau mai mult. nu-mi trebuie mocirla mediocritatii in care se scalda cu atata placere toti cei care se multumesc cu nimicuri.

da. nu imi este si nu imi va fi usor. dar de cand am inceput eu sa aleg drumul usor sau lin? ce rost are sa mergi pe un drum fara o destinatie? am auzit ca nu conteaza ce drum alegi, conteaza cine te insoteste. frumos.

dar pentru mine, drumul meu imi e mai important decat persoana cu care il parcurg. pentru ca nu ii asa? la final, fiecare e raspunzator pentru alegerile pe care le va fi facut in decursul vietii...



0

Testamenul mortului

Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”

Este, poate, unul din cele mai cunoscute testamente romanesti. Este o dorinta lasata cu limba de moarte de catre Ienachita Vacarescu, pentru neamurile de Vacaresti care aveau sa ii succeada, dar eu cred ca acest testament nu era destinat doar lor.

Oamenii mari de cultura traiesc dupa un crez interesant: ei nu isi mai apartin doar lor ci intregului neam, intregului popor care i-a zamislit. "De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a..", ei ajung de fapt sa infieze intregul popor.

Datoria pastrarii amintirii  si a dorintelor ne revine noua, generatiile nascute dupa ei. Noi suntem cei care ar trebui sa luptam sa ducem pana la capat, aceste testamente lasate cu limba de moarte, nu pentru adulatie ci pentru o ridicare in cultura a neamului nostru.

Dar am uitat lucrul acesta. Am ajuns sa ne batem joc de limba noastra, de originile ca si natiune, de tot ce inseamna unitatea unui popor.

Degeaba avem poezii ca ale lui Alexei Mateevici:

"Limba noastra-i o comoara
În adâncuri înfundata
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
"

daca am uitat cine suntem.

In loc sa pastram standarde ridicate, coboram standardele ca sa avem generatii de semidocti ce se cred demiurgi si umpluti de genialitate. Toata lumea stie ca pe un prost nu ai ce sa il inveti. El este infinit in ceea ce stie.

Toata lumea asteapta cu nerabdare examenul de Bacalaureat, dar nu pentru a vedea care e promovabilitatea ci ca sa se indestuleze cu "perlele de la BAC". Si rade lumea cu lacrimi. Sunt cele mai bune glume, pentru ca sunt create instant sub presiunea examenului. Si radem de prostia generatiilor...

Pe mine ma cutremura acest lucru. Pentru ca din an in an sunt din ce in ce mai multe "perle". Si asta ma infioara. Acum il inteleg pe fostul meu diriginte din liceu, cand spunea:" ma gandesc cu groaza ca voi si cei care vin dupa voi, vor fi generatiile care imi vor plati mie pensia..." si noi radeam cu pofta...

"Sper că VA plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul."... asa a scris un elev la finalul foii de examen....




18

fara mine, eu

si mi-am promis candva ca nu voi mai privi in urma. nici macar cu manie. ci cele trecute sa fie trecute si marea uitarii sa le inece, in valuri napraznice sa le zdrobeasca si nimeni, nici macar spumele albe sa nu le mai astearna pe nisipurile vietii mele.

asa mi-am promis.

si m-am tinut tare. am privit cu incredere si chiar cu putina emotie. o emotie a nerabdarii. o emotie a avantarii in necunoscut. acolo unde altii nu au mai fost. si asta pentru ca drumul meu e unic. poate semana pe alocuri cu drumul tau, dar nu te amagi, drumul meu imi apartine intrinsec mie.

am pasit pe noul drum cu dorinta de a fi eu. doar eu. dupa cum spunea un filozof, Heidegger, mi se pare: "Orice om este întotdeauna infinit mai mult decât ce ar fi dacă ar fi numai ce este." am vrut sa testez asta. am vrut sa fiu doar ceea ce sunt.

si lupta mea nu a fost deloc mai usoara. m-am luptat cu mine insumi, sa vad cine e mai tare. ciudat. am invins si am pierdut instantaneu. dar nu am devenit mai eu. ci acelasi eu ma aratam in fiecare oglinda. de le-as fi spart pe toate...

dar am invins. acum e timpul sa ma recladesc din daramaturile inimii si constiintei mele. voi face din mine un eu cum n-am mai fost pana acum. ma voi opri din nou in dreptul tuturor lucrurilor mici ce ma inconjoara. vreau sa fac parte din nou din povestile simple ale dragilor mei.

am lipsit prea mult din lumea mea.

astept cu emotie mainele care va veni. si cine stie poate atunci te voi intalni. si cine stie, poate atunci ma voi intalni cu adevarat....




7

voi fi un dement

cu cateva zile in urma, am citit un articol din presa despre un studiu care m-a facut sa imi pun niste intrebari. in urma acestuia, nu mai retin care era scopul lui, se afirma ca mersul incet este un semn de viitoare dementa.

am ramas interzis. cei care ma cunosc, stiu ca una dintre caracteristicile mele e faptul ca nu ma grabesc atunci cand pasesc. umblu incet, cu pasul apasat, avand timp sa privesc in jur, sa urmaresc mediul incojurator, oamenii, cainii, prostia omeneasca in general.

zilele trecute am vazut un tata tanar care isi tragea pe gheata fiul. am zambit. dar apoi am vazut ca nimeni dintre cei care treceau pe langa noi, nu a observat momentul. toti se grabeau sa ajunga undeva. si atentia lor era orientata inspre gheata ascunsa sub praful murdar de zapada, ca nu cumva sa alunece.

oare de ce ne temem sa alunecam pe gheata? ne e frica de cadere? ca ne-am putea lovi? sau, nu cumva ne este teama ca ne va vedea cineva cazuti si va rade de noi? cred ca rusinea ne impiedica de prea multe ori sa facem anumite lucruri, care in alte circumstante, le-am face cu bucuria juvenila de care suntem capabili.

nu stiu daca voi deveni dement. dar stiu ca in aceste momente, toti cei care isi refuza viata sunt niste dementi. toti cei care trec pe langa lucrurile marunte si nu se mai pot bucura de nimic ci stau cu spatele strans de grijuri si ingrijorari, care uita ce inseamna sa fi om, care dau vina pe toti si toate pentru nesansele lor, toti care sunt frustrati ca nu au mai mult decat ceilalti, sunt niste dementi.

nu pot sa imi explic lumea in care traiesc decat prin dementa. asa ca poate, pe finalul vietii, voi reintra si eu in randul oamenilor normali si voi dobandi un pic de dementa....

p.s.: studiul a fost facut pe batrani de 67-75 de ani....



4

in seara asta, logout everybody!!!

de cu seara am putut observa oameni harnici care isi carau bradutul in casa, sau altii care isi impodobeau balconul, sau pe altii care ascultau obsesiv colindele lui Hrusca, acest Chuck Norris al colindelor, cu volumul la maxim.

ce mai, toata lumea se pregateste de sarbatoare. brad, beteala, sarmale, prajituri, nuci si mere, aerul festiv impanat cu miros de carnati prajiti serviti musai cu un pahar de moare, asezonat cu multe rasete si voie buna, cu grupuri de copii care si-au inceput colindul mai devreme ca in alti ani. totul e prezent pentru a pregati cadrul Craciunului sarbatorit romaneste.

de dimineata m-am trezit in armonia zgomotelor bataii de covoare de la 3 blocuri. nimic nu te anunta mai clar ca urmeaza o sarbatoare ca si curatenia sau mai bine zis batutul covoarelor. si se intrec batausii de covoare intre ei: care bate mai repede, care bate mai clar, a cui zgomot e mai puternic, a cui zgomot dureaza mai mult.

ma face sa imi amintesc reclama aia veche impotriva maltratarii copiilor, in care o fetita cu dungi vinete pe mana, se uita pe geam si vede pe un om care bate covoare cu foarte multa rautate si fata zice in mintea ei: eu n-am sa bat niciodata covoare... pentru ca le doare..

colindatori din toata tara, uniti-va. inchideti in seara asta messengerul, facebook-ul, dati logout din orice si iesiti afara. duceti vestea buna la toata lumea. lumea virtuala poate sa astepte o noapte. dar noaptea colindului e doar o data pe an. nu o risipiti.

si daca suntem cuminti, poate Domnul ne va intregi bucuria colindului asternand peste noi praf de zapada...



3

roman din nou....

sunt din nou acasa. desi in ultima vreme am mai multe acasa-uri decat eram obisnuit. peste tot, se pare ca eu ma simt acasa. stiti cum se zice ca acasa e acolo unde iti e familia sau prietenii? pai la mine se pare ca e un pic diferit. adica eu ma simt acasa acolo unde sunt eu.

si da. cele mai faine revederi sunt cele rare si scurte. alea cand nu ai timp sa iti desfasori pe de-a intregul tot arsenalul din dotare. alea cand se spun doar lucrurile bune si lasi o impresie perfecta despre tine. sau cel putin incerci sa o duci la perfectiune.

la o revedere rara, pana si vechii dusmani se bucura de tine. si iti zambesc si radeti impreuna, glumiti si pare ca vechiul razboi a fost lasat uitarii. e doar o aparenta. daca se intampla sa stai mai mult, au o placere perversa in a scoate armele ruginite si de a le poleia cu manie.

am avut si o intalnire interesanta cu clujul impodobit. mai ales ca am avut o companie deosebita si rara. o domnita cum doar in povestile cu zane mai gasesti. cred ca din cauza ei, imi parea orasul murdar si cu lumini saracacioase. as fi vrut sa ii arat frumusetea orasului. dar tot ce imi parea frumos inainte, palea si devenea urat atunci cand o priveam pe ea.

stiti cand mi-am dat seama ca sunt in Romania? prima data, cand auzeam in autobuzul din aeroport pe un roman plangandu-se ca a avut bagajul de cala de 20 de kg iar cel de mana de "doar" 15 kg... iar al doilea moment a fost in baia din aeroport:  nu era deloc lumina. banuiesc ca incercau sa faca economie de craciun...



10

la revedere, draga mea...

azi am asistat la moartea ultimei flori.

nu stiu ce floare era. din care familie se trage. stiu doar ca era galbena cu 4 petale mari si crestea alaturi de suratele ei intr-un manunchi mare de plante care cand se odihneau pe pamant, cand se avantau cu o incredere oarba spre cer.

de cand am vazut-o prima data, mi-a ramas intiparita in subconstient. ajunsesem sa o pot pozitiona cu ochii inchisi. atunci cand ma gandeam la ea, inchideam ochii si faceam in gand drumul pana la locul in care a fost asezata cu grija. si nu greseam niciodata.

suratele ei, au avut destine diferite. unele au fost furate de maini indragostite, altele au fost pangarite de cainele administratorului, care facea ce facea si tot in mijlocul florilor isi gasea de lucru. altele n-au fost la fel de puternice ca ea si s-au vestejit la primul vant rece.

ea scapase.n-avea miros, in schimb, avea o petala putin diforma. in mijlocul unei petale, era o pata mare neagra, ciudata. cei care cautau frumosul, au ocolit-o. cine vrea sa dea flori imperfecte fiintei dragi? cainele n-a ajuns la ea. cred ca nici lui nu ii placea.

abia dupa vreo doua saptamani de la instaurarea vremii reci si mult dupa ce toate suratele ei disparusera, am gasit-o fara o petala. in aceasi zi, desi fusese soare si cald, a mai pierdut 2 petale. iar azi, am gasit pe jos ultima petala. floarea isi avea capul plecat. un fel de imi pare rau, greu de deslusit pentru straini. dar eu il simteam.

oare a murit ca ii venise vremea? sa fi fost frigul de vina? sau, poate singuratatea i-a taiat orice pofta de viata.

la revedere prietena draga, sper ca odraslele tale sa incalzeasca inimi tacute, ca tine...