la un pahar de vorba

si povestea era cam asa: se spune ca a fost odata un bogat. dar nu era un bogat din neamul celor care cu truda si osteneala isi strang averea, ci era un tanar care isi mostenise averea de la parintii lui, astfel ca el nu a invatat niciodata valoarea banilor si a avutiei. nici macar a bunului simt.

isi traise viata in puf si desfatare. avusese tot ce ii dorea si tanjea inima. dar nu stiu cum se face ca cu cat avea mai multe cu atata devenea mai rece, mai arogant si mai inchis. nimic nu il mai multumea si nimic nu il mai bucura. cauta tot timpul ceva nou si dupa ce incerca noutatea, aceasta devenea plictisitoare pentru el.

intr-o zi, se intampla, in timp ce isi sorbea cafeaua la una din cafenelele din centrul orasului, sa il deranjeze o copila. sa fi tot avut vreo zece anisori fatuca. umbla desculta si un tricou rupt ii era atat bluzita cat si fustita. ea vazandu-l la masa, merse la el si ii ceru, tremurand de foame si nesomn, ceva de-ale gurii.

"Mars de-aici tiganco! crezi ca eu imi impart avutia cu netrebnicii?" zise el si incepu sa rada zgomotos si batjocoritor.

"Hai, nenea, o bucatica mica de covrig. va rog frumos. n-am manacat de ieri dimineata" zise ea aproape plangand.

"Hai pleaca! nici eu n-am mancat nimic de ieri." zise el batjocoritor.

fetita, se uita la el si fara sa zica nimica, privea absenta la masa lui.ridica din umeri, ca si un om mare plin de durere si care pare a vorbi singur. incepu sa lacrimeze si pleca.

nu stiu ce s-a intamplat si cum, destul doar sa va zic ca tanarul nostru bogat a ajuns sa isi caute mancarea printre gunoaie si orice balta mai maricica ii devenea loc de imbaiat. perioada avutiei si bunastarii lui parca nici nu existase. nu mai avea privirea batjocoritoare din alte dati. nici macar zambetul ironic. arata ca si un om infrant.

intr-o seara, se plimba prin spatele unui restaurant faimos, unde el obisnuia sa fie un client fidel. intra pe aleea dosnica unde se afla tomberonul de gunoi sperand sa mai gaseasca acolo ceva resturi de mancare sa isi potoleasca foamea. cum ajunse acolo, un miros imbietor de mancaruri alese il facu sa isi inchida ochii si sa inspire aroma.

deodata iesi un bucatar sa arunce ceva mancare si il vazu. si il intreba ce face acolo. el ii raspunse ca ii este foarte foame si daca nu sunt resturi de mancare, macar sa se sature cu mirosul lor. bucatarul se enerva si il goni de-acolo. nu inainte de a ii cere plata pentru mirosul pe care l-a adulmecat tanarul nostru.

tanarul i-a zis ca nu are bani, dar ii va aduce, numa` sa il lase sa se mai bucure de mirosurile alea. bucatarul fu deacord. tanarul pleca, facut rost de niste banuti, de la ceva trecatori binevoitori si se intoarse la restaurant. bucatarul era tot acolo asteptandu-l. deja se facuse noapte de-a binelea si incepu si sa picure putin.

cand ajunse, bucatarul il intreba:"Mi-ai adus plata asa cum ne-a fost intelesul?". "Da." zise tanarul nostru. scoase o moneda si o arunca pe asfalt. ecoul monezii se auzi rece si metalic. bucatarul ramase mirat."de ce ai aruncat moneda si nu mi-ai dat-o ca si plata?".

"ti-am platit aroma ce-am consumat-o, cu ecoul monezii ce-am aruncat-o." si apoi pleca de-acolo.

si eu am auzit povestea asta de la un prieten, acu multi ani....