la un pahar de vorba

taci! prost!  doo cuvinte care daca sunt bine pozitionate intr-o conversatie, vor inflama spiritul celuilalt, facandu-l sa isi piarda concentrarea pe baza de nervi, moment in care, tu vei iesi victorios. optimistic vorbind. evident.

adica, eu stiu ca trebuie sa fim obiectivi si conform practicilor "political correctness", trebuie sa minimalizam impactul care am putea sa il avem asupra celorlalti, adica sa fim cat mai egali cu putinta. ok, hai sa va explic in termeni simpli: nu ai voie sa il faci pe om prost, nici daca put actiunile dupa el, ca nu cumva sa se simta jignit.

nu stiu daca  numai eu  fac asta sau si altii, dar eu recunosc ca am cel putin doo tipare de comportament. una fata de prieteni si una fata de cunoscuti. la unii le permit cuvinte mai acide, iar la altii nu. iar daca se intampla ca cei din a doua categorie sa isi permita cuvinte mai dure la adresa mea, simt brusc rotatia pamantului si nevoia mea inerenta de a fixa omul respectiv  la locul lui in constelatia tampitilor.

teoretic, cuvintele spuse de un cunoscut, ma refer ca cele doo de mai sus, nu ca ne dor, ci mai mult ne revolta. revolta din aia:"cum iti permiti sa imi zici asa ceva? nici macar nu ma cunosti". desi nu inteleg de ce trebuie sa folosim :"nici macar nu ma cunosti". oare sa fie adevarata vorba:"cine se scuza se acuza?"

eu zic ca mai tare ar trebui sa ne doara cuvintele spuse de prieteni. ca ei macar stiu ce vorbesc. adica ei ne cunosc. si totusi alea le tratam cu indiferenta, in cel mai bun caz le consideram glume. si radem una buna si mergem mai departe. o gluma buna e ca si o minciuna buna. e aia care are cat mai mult adevar in ea.

ma intreb daca sunt fatarnic pentru ca simt nevoia sa corectez pe cineva care ma dojeneste, sau pentru ca ma apuca rasul cand un prieten incearca sa ma repuna pe calea cea buna. asta in virtutea faptului ca nu as fi pe calea buna. ceea ce ma indoiesc. am harta si busola.....

p.s.: am folosit cuvantul "doo" pentru ca ma amuza. stiu ca nu e corect. dar nu prea ma intereseaza. apropo, pentru cei mai slabi de gandire si fara gandire in patratele, sa stiti ca "doo" inseamna doua.

urmaream aseara un film. bine, recunosc era un serial. un serial s.f., adica babylon5. nu conteaza despre ce e vorba, pentru ca sunt sigur ca nu aveti aceleasi gusturi ca si mine, asa ca nu are rost sa va explic. si hai sa va zic:

la un moment dat, doi prunci, aleg sa fuga in lume decat sa se lase antrenati in traditiile unei lumi muribunde care voia sa ii casatoreasca cu alte persoane, mai urate, mai batrane dar foarte bogate si influente. ati ghicit. era o lume unde in materie de casatorie, parintii si rudele decideau cine cu cine se casatoreste. casatorii aranjate de la nastere.

unul dintre batranii influenti din film, la care vin cei doi sa ii ceara ajutorul si caruia ii explica faptul ca ei vor sa se casatoreasca din dragoste, el exclama foarte sigur pe sine:" dragoste? ce are a face dragostea cu casnicia?!" moment in care, recunosc, am inceput sa rad.

m-am gandit atunci la ceea ce zicea Constantin Noica: "În Franţa aceasta unde se vorbeşte atât de mult despre iubire, nu cumva lipseşte dragostea?" . si indepartati "Franta", iar in locul ei puneti ce vreti. ideea ramane. daca vorbesti mult despre un lucru, ajungi sa il banalizezi si sa uiti sa il mai faci. ramai doar cu ideea.


zilele trecute mi-a venit un gand ciudat: la inceputuri, era doar noaptea nuntii. si din acel moment femeia si barbatul isi apartineau. fara ritualuri, fara nimic. dupa o vreme, s-a ajuns la nunta si dupa nunta, noaptea nuntii. apoi logodna, nunta, noaptea nuntii. acum avem prietenie, logodna, nunta, noaptea nuntii. unii, s-au gandit sa forteze lucrurile si pentru unii exista: prietenie, concubinaj, logodna, nunta, noaptea nuntii. desi, la ei nu prea mai inteleg rostul noptii nuntii.


de ce oare oamenii, cand vor libertate incep sa desacralizeze lucrurile? mi se pare asa de amuzant cei care se simt incarcerati de credinta si simt nevoia sa se elibereze de Dumnezeu. de parca Dumnezeu te-ar tine cu forta. El nu vrea altceva decat iubirea noastra. iar daca Il iubim, atunci vom asculta si pazi voia Lui pentru ca asa vrem noi si nu pentru ca asa vrea El.


totul e progresie. incepe din nimic si se termina in ceva. o prietenie? o inima? un zambet? o floare? 1+1=1 ? ce sentiment frumos a semanat Dumnezeu in noi. nu-l lasati sa fie desacralizat. iubirea e sacra...

si daca pana acuma am avut o scuza sa ne retragem seara cu baietii, de-acuma trebuie sa inventam altceva. campionatul mondial s-a terminat. ce bine. prea ma certam pentru custodia televizorului. ca astia cu meciurile nu au luat deloc in considerare spiritul suav al femeii care trebuie sa isi ingroape grijurile zilei in telenovele.

stati putin. de fapt e telenovela si nu telenovele. ca toate parca sunt croite identic pe aceeasi idee. pline de neprevazuturi prevazute si de intrigi intrigante  cu fiul mort si reinviat, fata saraca ajunsa bogata si asa mai departe. nici nu e greu de inteles de ce prind telenovelele. cine nu viseaza la mai mult?


vineri noaptea m-am intors din tabara cu pruncii. a fost exact cum ma asteptam sa fie. timp de 5 zile nu m-au cautat prietenii si nici eu nu i-am cautat. nu am avut internet, mess, ziare, nimic care sa ma conecteze cu lumea inconjuratoare.

si stiti ceva? cand te rupi de lume, nu mai simti nici criza economica, nu mai simti nici crizele sentimentale ale unora, nu se mai boceste nimeni, nu trebuie sa mai faci pe umarul plangaciosilor. cand te rupi de lume, poti sa iti rearanjezi prioritatile corect. fara influente.

am vazut cerul plin de stele. ceva ce nu am mai vazut de cand eram mic si stateam la bunici la munte. cineva zicea ca orasul ucide visarea. sa stiti ca a avut dreptate. mi-a fost de ajuns o singura privire pe cerul instelat pentru ca mintea mea sa o ia razna si imaginile sa imi apara in minte. vise. amintiri. ganduri. dorinte

p.s.:
sunteti neamuri? nu, doar verisoare...

nu mai inteleg nimic. tot citesc articolele din presa, ma mai uit pe la emisiuni si tot nu pot sa pricep ceva. din cate am prins eu din zbor, am inteles ca o sa primim o transa mare de bani de la fratii nostrii mai mari, dar care nu ne dau banii, daca nu vad ei ca avem si noi ceva.

asa ca, mai marii tarii, au venit cu cateva idei: taiem salariile bugetarilor si pensiile ca sa avem si noi niste bani. apoi s-au razgandit si au zis ca nu mai taie pensiile, dar vor creste tva-ul. apoi au mai pulsat ceva si uite asa ne-am trezit cu pensiile netaiate, dar cu tva-ul crescut, cu salariile bugetarilor taiate si cireasa de pe tort: 60.000 de bugetari concediati.

 nu stiu daca stiati da` pare-se ca si tichetele de masa vor fi impozitate cu 16%. sunt curios cum vor realiza asta. adica daca ai 10 tichete de masa, unu il dai inapoi iar altul il tai in 10 parti egale dintre care mai apoi 6 le returnezi?

tot vor ai nostrii sa faca rost de bani si  nu mai stiu cum. apropo, un sfat asa mai ardelenesc: daca tai salariile, concediezi oamenii si urci preturile, apoi sa stii matale ca nu prea mai merge baba la cumparaturi. iar daca puterea de cumparare scade, mai bine zis pofta de cumparare, atunci sa va luati la revedere si pa-pa de la taxele ce le-ati fi colectat de la oameni. parca ii inceputul povestii lui robin hood. oamenii n-au nimic da` trebe sa plateasca taxele.

citeam ca alte tari, printre care franta si grecia, ca sa aduca bani la bugetul de stat, au inceput sa vanda proprietati. astfel grecia a vandut o insula, iar franta mai multe mosii. eu propun sa vindem si noi ceva din tarisoara noastra . si asta acuma pana mai putem sa o vindem, ca imediat va trebui sa o dam degeaba.

 as incepe cu Bucuresti-ul...

ce bine,
ce bine ca nu ai
avut ieri timp
de mine.
timpul mi-a fost
mai prieten ca niciodata
si am gasit eu
timp de mine,
ma prea uitasem.

ce bine,
ce bine ca ieri
nu am iesit
la plimbare.
oricum a plouat.
nu mai stiu daca
doar afara
sau doar in mine.

ce bine,
ce bine ca ieri
nu te-am vazut.
privind pe geam,
m-am putut ascunde in
tristetea soarelui
care se prapadea.

ce bine,
ce bine ca ieri
nu am fost la film.
in mintea mea, oricum,
s-au derulat cadrele
incet, fara subtitrare,
a momentelor noastre.

ce bine,
ce bine ca ieri
nu te-am simtit.
supararea m-a
umplut
si am fost
fericit.

ce bine,
ce bine ca ieri
m-ai abandonat.
doar asa
am realizat
cat de mult
tin la tine...

ieri, mi-a fost dat sa imi arunc privirea asupra unui citat de Marin Preda, in care acesta afirma ca:"Nu ne-am sinchisi de nefericirea noastra daca nu ar exista fericirea celorlalti.". si desi am fost tentat sa raspund pe loc, analizand mai atent aceste cuvinte, vroiam sa ma impotrivesc lor si sa zic ca nu e asa, dar nu pot sa ignor adevarul lor.

am avut ocazia, acu` vreo cativa ani sa particip la o mica lectie de filozofie cu un profesor universitar american, care prin explicatiile lui a luminat cativa neuroni de-ai mei care se zbateau in inconstienta si intuneric.

el a facut o deductie simpla. a inceput cu intrebarea: de unde stim ca ceva este bun? toti am zambit superiori si am inceput sa dam diferite raspunsuri: ca e moral, ca ne face sa ne simtim bine, ca e frumos, ca e nu stiu cum. dupa brainstormingul de vreo 2 minute, ne-a oprit si ne-a zis ca gandim cu creiere de adulti si ca trebuie sa gandim ca niste copii.

in fond, dupa cum spunea cineva, filozofia e stiinta prin care adultii incearca sa dea raspunsuri la intrebarile pe care le pun copii.

in final ne-a dat un raspuns pe cat de evident si de simplu, pe atat de intangibil. stim ca un ceva e bun pentru ca exista un ceva care e rau. si de-aici poate incepe discutia despre dualitate. cunostem frumosul pentru ca in aceeasi masura ne lovim si de urat.

traim intr-o lume in care suntem impinsi inspre a fi speciali, a fi unicati, a nu copia pe altii. cineva spunea ca atunci cand un grup de oameni is lasati in pace pentru a deveni fiecare ceea ce doreste sa fie, ajung sa se copieze unul pe altul.

in mod normal, mergand pe ideea asta, nu ar trebui sa ma influenteze fericirea sau nefericirea celuilalt. dar, pot fii fericit in raport cu mine doar? nu cumva avem nevoie de niste etaloane? pe care de altfel le gasim in ceilalti. eu pot cunoaste atat fericirea cat si nefericirea. dar doar in raport cu ceilalti. omul a fost facut pentru a trai intr-un colectiv si nu in singuratate.

daca as fi singur, ca si adam de exemplu, as fi fericit sau nefericit? de ce adam a avut nevoie de "un ajutor potrivit?", el oricum terminase in mare parte treaba de a da nume vietatilor. acum il astepta o viata de beatitudine in gradina Edenului, in prezenta lui Dumnezeu. si totusi a avut nevoie de inca ceva. de cineva.

cred ca din citatul lui Marin Preda, pot scoate o idee interesanta: lumea mea ar fi fost perfecta, daca nu te-as fi cunoscut vreodata.

sunt sunny days si zile aiurea. restul zilelor normale, aparent normale le impartim intre cele doua categorii, avand grija sa punem mai multe in categoria de zile aiurea, asta doar pentru ca noi avem predispozitie genetica spre nevroze si instabilitate emotionala. nu ca ne plangem de mila, da` cica durerea ne face mai frumosi.

uneori ma trezesc foarte bine dispus, dar dupa vreo 2-3 ore, imi piere cheful si my sunny day devine :"azi ploua cu descarcari electrice si rafale puternice de vant". iar alteori ma trezesc, vorba vine ma trezesc, ca mai mult sunt un zombie teleghidat, care mormaie brutal un "mda..." la un salut voios de buna dimineata. si dupa un timp totul se inverseaza, fiind inundat de chef de viata.

inca nu am avut o zi completa in care sa fiu doar de un fel. sa zic ca azi is doar binedispus si gata. tot timpul e un mix intre cele doua. cateodata is mai mult plouat decat bronzat iar alteori viceversa( pentru cei care nu cunoasteti termenul de viceversa: ati facut o scoala degeaba!).

ati intalnit vreodata oameni-burete? sunt cei care preiau emotiile si starile de spirit a celor care ii inconjoara. daca aveti vreodata ocazia sa urmariti intr-un grup de prieteni asemenea persoane, o sa aveti in fata un spectacol interesant. o sa vedeti ca in functie de persoana cu care va vorbi, fie se va insenina fie se va intuneca. pe mine ma amuza oamenii astia. de-aia atunci cand stau de vorba cu ei, am grija sa trec prin cat mai multe stari posibile, doar ca sa ii vad cum se schimba la fata: ingrijorare, bucurie, gelozie, amaraciune, jovialitate, indragostire, parasire....

uneori pe mine ma binedispun visele. nu alea cu ochii deschisi. ci cele din timpul somnului r.e.m., alteori ma binedispun oamenii cu care vin in contact. alteori ma binedispui tu.

de readispunerea mea ma ocup eu personal. nimeni nu poate face o treaba mai buna ca mine la treaba asta.

azi e o zi sunny pentru mine. presimt o dupa-masa cu enorm de multe descarcari electrice. nu-i stres. mi-am reparat impamantarea si tot curentul se va scurge prin mine... spre altii...

de cateva zile, am  ocazia sa observ un fapt interesant. in blocul de peste drum, au venit in vizita o semi-familie de rusi. zic semi-familie, pentru ca au venit doar bunica, mama si fetitele. jumatatea frumoasa a familiei, daca mi permisa exprimarea asta.

fetitele sunt mici, cred ca au 3 si 7 ani, probabil mai mult. nu prea conteaza cifra exacta. nu stiu o boaba romaneste. doar rusa. nici macar engleza. doar persoana la care au venit in vizita stie rusa si face pe interpreta, atat cat se poate face, amator.

intr-una din zile, priveam pe geam. si am fost atras de jocul tacut al fetitelor. erau cele doua surori si mai venise o fetita din blocul meu, cam de aceeasi varsta. se jucau. dar nu vorbeau. stiau ca ar pierde timpul incercand sa se inteleaga cu ajutorul cuvintelor. in schimb, gesticulau.

ce mi s-a parut mai interesant, a fost urmatoarea faza: la un moment dat, pe neanuntate, fetita mai mare, a venit la vecinuta mea si a imbratisat-o. a fost o imbratisare lunga. apoi au inceput sa se alerge si sa rada. pentru ras nu trebuie traducator. nici pentru imbratisari.

e o minciuna. e o minciuna faptul ca limba si obiceiurile dintre popoare creaza bariere in calea intelegerii reciproce. putem fi prieteni chiar daca nu ne intelegem cuvintele. cand inima vorbeste, creierul se supune. am mai spus-o si o mai spun: prietenul adevarat e cel care iti intelege tacerea.

cred ca toate cuvintele care le folosim ne instraineaza de toti si uneori chiar de noi. ce-ar fi sa tacem si sa incercam comunicarea prin limbajul corpului? sa lasam inima sa conduca negocierile...

uite,
priveste pe fereastra,
sub castanul ala urat
mi-am ingropat inima.


nu stiu daca era urat
sau a devenit asa
din cauza rautatii
grotesti din ea.


astept, acum, o ploaie
cu fulgere si traznete
si vanturi nebune
care sa loveasca
in castan si sa-l darame.
poate, asa,
inima-mi se va
face buna
si te voi putea
iubi...

la un moment dat Noica, facea o afirmatie, in contextul scolii ideale pe care vroia sa o ridice. el zicea ca o scoala in care profesorul nu invata si el, nu isi are temei. cu alte cuvinte intr-o scoala sunt invitati sa isi deschida mintea si sa cuprinda multimea cunostintelor atat elevii-studentii cat si profesorii-indrumatorii.

dar cum s-ar putea intampla asta. intr-un sistem educational in care cei care impart feliile cunostintei, nu se comporta ca niste chelneri, ci ca si patroni. nu zic ca toti sunt asa, dar in afara de vreo doua persoane, restul toti aveau ideea megalomaniei foarte bine impregnata in minte.

nici macar nu vreau sa ma leg de examenele picate pentru ca asa a vrut un "cineva", care nici macar nu s-a obosit sa iti corecteze lucrarea. ci, si-a rotit privirea peste foaia mazgalita, o privire obosita si absenta si nu nerabdatoare sa vada cat de mult au inteles studentii din ceea ce el ar fi vrut sa le spuna, ca mai apoi sa decida ca lucrarea nu e buna. totul intr-un interval de 1-2 secunde. unde? cand? de ce?

si daca intrebai de ce ai luat doar 6, cand tu stiai ca lucrarea ta e de cel putin 8, sa asisti la una din minunile lumii. demizeul isi ridica ochii si te pironea. pentru o clipa era nedumerit. cum ai indraznit sa ii contesti autoritatea si somitatea din domeniu? nesabuitule! nu puteai sa iti tii gura? acum vei auzi sentinta de care te puteai lipsi :" ce? nu e bun 6? bine mai baiatule. atunci hai in toamna la marire. 4. sa vedem atunci daca mai iei  tu 6..."

aveam un profesor care fugea de studenti. la propriu. il cautau studentii sa dea examen cu el si el nu vroia. asa ca se folosea de orice coridor mai ascuns pentru a ajunge la cabinetul lui. il puteam aduce la examen, doar daca mergeam la decan si il param ca nu vine la examen. si decanul il suna. el venea cu coada intre picioare. si apoi se intampla dezastrul. 80-90% dintre noi, eram dati ca si victime de razboi. nu mai stiam ce sa facem. daca nu il chemam la examen, nu l-am fi dat, ceea ce insemna ca e restanta. daca il chemam, il puteam chema numa` prin telefonul atotputernicului decan, atunci se oftica ca era prins si ne pica aproape pe toti...

un alt demizeu, ne incuraja inainte de examen:" voi sunteti 30 in grupa. maine la examen o sa va prezentati vreo 20, dintre care 10 o sa iasa afara cand or sa vada subiectele. dintre cei 10, 6 nu vor lua examenul. iar dintre cei 4, niciunul nu va avea mai mult de 6." cum sa te mai mobilizezi la un asemenea om?

apoi mai sunt cei cu listele de prezenta. daca nu aveai nush cat la suta prezenta nu luai 5-ul chiar daca ai fi scris de 10. te primea in examen, dar era degeaba. si tu stiai asta. si el stia asta. am avut neplacerea sa intalnesc un om care isi promova cartile la examen. zicand asa:" cine are cartea mea, poate sa o scoata pe banca si sa o deschida. cine nu are cartea mea, poate sa o cumpere acuma."

era o vorba interesanta:"cine nu stie sa faca, se apuca de predat." intelegeti-o cum vreti voi.

am intalnit si profesori corecti. si interesati. care ne tratau ca pe niste viitori colegi si nu ca pe niste numere intr-un catalog. profesori cu care puteam sta la o cafea. care ne povestea cate si mai cate. era o adevarata placere sa stai in prezenta lor. si aveau mintea deschis si erau receptivi la orice informatie am fi avut in plus. nimic nu era nedezbatut. si niciunul nu avea cuvantul final. intotdeauna era loc de completare.

atunci l-am inteles pe Noica. o scoala in care si profesorii invata la fel ca si studentii e ceva de dorit. un loc in care mintea ta sa ii hraneasca pe altii dar in acelasi timp sa iti fie hranita de ei. in acea scoala, totul este posibil. si totul poate fi imaginat. acolo, visarea si stiinta nu sunt exclusiviste una fata de alta. ci se intrepatrund...