la un pahar de vorba

de cateva zile, am  ocazia sa observ un fapt interesant. in blocul de peste drum, au venit in vizita o semi-familie de rusi. zic semi-familie, pentru ca au venit doar bunica, mama si fetitele. jumatatea frumoasa a familiei, daca mi permisa exprimarea asta.

fetitele sunt mici, cred ca au 3 si 7 ani, probabil mai mult. nu prea conteaza cifra exacta. nu stiu o boaba romaneste. doar rusa. nici macar engleza. doar persoana la care au venit in vizita stie rusa si face pe interpreta, atat cat se poate face, amator.

intr-una din zile, priveam pe geam. si am fost atras de jocul tacut al fetitelor. erau cele doua surori si mai venise o fetita din blocul meu, cam de aceeasi varsta. se jucau. dar nu vorbeau. stiau ca ar pierde timpul incercand sa se inteleaga cu ajutorul cuvintelor. in schimb, gesticulau.

ce mi s-a parut mai interesant, a fost urmatoarea faza: la un moment dat, pe neanuntate, fetita mai mare, a venit la vecinuta mea si a imbratisat-o. a fost o imbratisare lunga. apoi au inceput sa se alerge si sa rada. pentru ras nu trebuie traducator. nici pentru imbratisari.

e o minciuna. e o minciuna faptul ca limba si obiceiurile dintre popoare creaza bariere in calea intelegerii reciproce. putem fi prieteni chiar daca nu ne intelegem cuvintele. cand inima vorbeste, creierul se supune. am mai spus-o si o mai spun: prietenul adevarat e cel care iti intelege tacerea.

cred ca toate cuvintele care le folosim ne instraineaza de toti si uneori chiar de noi. ce-ar fi sa tacem si sa incercam comunicarea prin limbajul corpului? sa lasam inima sa conduca negocierile...