viscole






nu pot sa-ti fiu maine
cum n-am putut sa-ti fiu
nici ieri.
iar azi...
azi n-am cum sa-ti fiu...





aseara, am ajuns acasa, pe o ninsoare de toata frumusetea. si am avut ocazia nesperata sa pasesc doar prin zapada neinceputa. ma simteam un deschizator de drumuri.

ce ciudat... zapada se depune nestingherita si albeste totul, doar noaptea. ziua, o murdarim. o facem gri.

cineva imi spunea zilele trecute de un fulg de nea ce se incapatzaneaza sa nu se depuna. si ca rebeliunea lui si dorinta de mai mult, dorinta de a scapa destinului, speranta care o concepe in acele secunde scurte... sunt doar o nebunie crunta pentru ceilalti fulgi.

deschizatorii de drumuri... acei oameni au avut speranta. si speranta lor tot timpul a fost privita ca si o nebunie. si tot timpul ii aratam cu degetul pe cei care calca prima zapada... pe cei care deschid drumuri... pe nebunii imbatati de speranta.

dar cei ce arata cu degetul, sunt tot aceiasi care arunca vina. ei nu sunt niciodata vinovati. unora le place sa dea vina pe mine. ii face sa se simta mai bine... mai buni...

era alb afara. au iesit oamenii si au murdarit totul. din nou.

8 Comments »

Leave a comment