la un pahar de vorba

duminica seara, ne-am strans o mana de prieteni si am dat o fuga pana in cheile turzii. doar asa. sa mai vedem daca sunt tot acolo. sa ne amintim cum arata. sa ne facem niste poze. sa respiram aerul tare de natura. sa simtim iarba verde cum se inchina sub fiecare pas al nostru.

parca de-abia acuma a trecut iarna. iarba verde, cantul trist al greierilor care saluta apusul, stancile intelepte si tacute care priveau la nebunii care urlam descatusati de tacerea impusa de oras. am urlat. mi-a raspuns ecoul. mi s-a parut atat de strain.

in oras nu ai ecou. sunetul se frange brusc in blocurile de beton monstruos asezate. claxonul masinilor e singurul care mai are ecou in oras. noi am renuntat. batalia am pierdut-o cand am crescut. ii invidiez pe pruncii carora nu le pasa de orele de liniste sau de oboseala oamenilor mari.

acolo, pe dalma aceea din chei, mi-am inchis ochii si mi-am intins bratele. pentru o clipa am zburat. i-am privit pe toti de sus. am planat deasupra cheilor si apoi am urmarit furios cursul molcom al hasdatelor. am deschis ochii si-am zambit.

ma voi intoarce. si voi veni cu cortul. stiu eu un loc bun. si acolo imi voi continua visarea. departe de oras. departe de probleme. departe de criza. departe de lumea infranta de beton. departe de strazile asfaltate. si da. voi umbla descult...