Privind in urma cu manie...

Nu mai retin unde am auzit prima data sau poate am citit acest:"Privind inpoi cu manie", dar stiu ca mi-a ramas intiparit in minte. Daca stai sa cugeti la cuvintele acestea si incerci sa patrunzi dincolo de intelesul care izbeste ochiul si mintea, vei gasi ca e foarte profund.

Unii il folosesc ca si un motto pentru incercarea de a-si schimba vietile, de a arunca la gunoi tot ce au trait pana in acel loc si de a incepe totul pe curat. Dar, si asta o spun din experienta mea, oricat ai incerca sa stergi cu buretele, trecutul nu dispare. Poti sa il omiti pentru o vreme, sa il ingropi, sa il scufunzi in Marea Uitarii, dar intotdeauna va ajunge sa te bantuie si sa te traga inapoi.

Imi place fatalismul  cuvintelor:"Mergem inainte, ca inainte era mai bine." Nu stiu cum se face, dar atunci cand ne lovim de un obstacol sau traversam o perioada din viata noastra, putin mai fasta, imediat ne refugiem in trecut. Acolo unde era cald si bine. Acolo unde, intr-o seara geroasa de vineri, te retrageai in solitudinea camerei tale, ascultai ceva bun, luai o carte in mana, sorbeai cu pofta dintr-o cana plina varf de lapte si cacao calda, apoi te puneai pe citit, invelit in patura ta preferata, nestingherit de problemele oamenilor mari. Erai copil, totul era mai simplu, mai frumos, mai romantic...

Si suntem multi care ne traim viata, tragand intotdeauna cu ochiul spre trecutul nostru "glorios", incercand sa mai retraim acele sentimente dupa care tanjim. Interesant e faptul ca arareori cand ne amintim trecutul, ne refugiem in clipele noastre cand eram stricati. Ci, aproape intotdeauna, ne refugiem in clipele minunate. E ca un fel de drog... de care nu putem sa ne lasam... sau nu vrem.

Problemele apar cand incercam sa ne cladim viitorul. Cum am putea sa ne construim viitorul daca tot timpul privim spre trecut? Oare asta nu ne face sa gresim din nou? Sa repetam greselile si apoi sa zicem resemnati:"Istoria se repeta", fara sa realizam ca de fapt noi suntem vinovati pentru asta?

Am inceput scoala de soferi. Si unul din primele lucruri care le-am invatat pe propria piele, e ca atunci cand conduci, n-ai voie sa te uiti, sau mai bine zis, sa te lasi uitat privind in oglinda retrovizoare, pentru ca atunci cand te uiti din nou in fata, vei vedea ca masina nu mai merge drept si inevitabil un obstacol iti apare in fata.... si tragi tare de volan, franezi, te panichezi... si trebuie sa pornesti de la inceput totul... ambreiaj, viteza 1, un pic de acceleratie...

Dar, in acelasi timp, cand conduci, trebuie sa arunci cate-o privire in oglinda retrovizoare, sa te asiguri... Daca atunci cand iti cladesti viitorul, mai privesti din cand in cand in urma, nu e problema, fa-o doar ca sa te asiguri ca nu repeti greselile, dar, sub nicio forma, sa nu ramai in contemplare... de-acolo apar problemele....

Cliseu: viata e ca un drum cu doua benzi pe sens, orice ai face, oricat de grabit ai fi sa ajungi la destinatie, inevitabil va trebui sa te intorci pe prima banda, pe banda ta de siguranta... ai grija cand te intorci la locul tau de siguranta, sa nu fie altcineva acolo....








7

intamplare...

intr-o zi am fost si eu, ca tot omul, la frizerie, pentru a-mi ajusta podoaba capilara care incepea sa ma transforme intr-o forma fara forme cu apucaturi de singuratic inconjurat de oameni. nu stiu altii cum sunt, dar mie nu imi prea place foarte mult schimbarea. adica, sa nu ma intelegeti gresit, voi renunta la prieteni si prietene dar la tanti frizerita care ma tunde de cand eram prunc imi e foarte greu sa renunt... call me a romantic if you will..

nu stiu de ce dar mi se pare un gest destul de intim ca cineva sa te tunda... mai ales cand auzi foarfeca langa urechi sau simti lama trecandu-ti pe gat, infiorandu-te la gandul ca in orice moment se poate lasa cu o balta de sange sau de .... sa lasam doar o balta de sange.

si stand eu acolo, asteptandu-mi randul, n-am putut sa nu observ ca era si un baiat cu mama lui. el sa tot fi avut vreo 18 ani. si era foarte nelinistit, adica plin de viata. curios, sociabil, saluta pe toti, vorbea cu toti.

cand l-am vazut, am zambit si mi-am spus in mine: uite un om care traieste. nu mare mi-a fost mirarea cand a venit si s-a asezat langa mine si m-a intrebat: " tu ai prietena?" am zambit si i-am raspuns politicos: "nu. nu am."

el scoate telefonul si imi spune:" eu am prietena. in fiecare zi vorbim. cat e ceasul oare? ca trebuie sa o sun la 6. asa ne-am inteles. atunci e ora noastra... de-abia astept"

zambind, il intreb:" si... cum o cheama?", "Melinda" mi-a venit raspunsul imediat. "si... o iubesti?" m-a privit putin pierdut, s-a uitat catre maica-sa, apoi din nou catre mine si n-am sa pot uita privirea ce mi-a aruncat-o. era ceva amestecat intre dezgust si furie.:" pai nu ti-am spus ca e prietena mea?"

atunci am inteles. mi-am cerut scuze, dar era prea tarziu si-a luat telefonul si a plecat inapoi langa maica-sa. lacrima.

eu nu stiu cu adevarat ce inseamna sa iubesti. stiu ce inseamna sa apartii cuiva, sa te indragostesti, sa tii nespus de mult la o persoana... dar daca ma pui sa iti zic ce inseamna sa iubesti, ma voi pierde... dar el stia ce inseamna sa iubesti. el iubea deja. in modul lui stia.

amandoi aveau sindromul Down...







4

where the streets have no name....

"suntem doar oameni!", asa imi spunea cineva cu multi ani in urma. nu stiam exact ce vrea sa sublinieze. acum stiu. nu neaparat pentru ca am trait si experimentat mai mult sau pentru ca am ajuns sa cunosc mai multi oameni. pur si simplu inteleg.

e ca atunci cand faci subit un click in gandurile tale si toata ceata se retrage speriata din jurul luminii raspandite de un raspuns care tocmai s-a nascut, dupa multe framantari si scaldari in oceanul ilogic care ne guverneaza deseori gandurile. poate doar cand dormim totul devine logic si cineva ne transmite raspunsul sub forma visurilor pe care nu le intelegem sau pe care le prea uitam.

suntem doar oameni. ce simplu e totul acum.

suntem doar oameni. nu demi-zei, nu demiurgi, nu ingeri, nu demoni. suntem doar oameni. nu-i asa ca e mai simplu acum cand intelegi asta?

de ce sa caut perfectiune cand eu insumi sunt o fiinta imperfecta? de ce sa incerc sa devin mai bun cand eu din strafundurile mele sunt deja putred? nu mai bine imi accept conditia si imi traiesc fericirea asta mica, pamanteasca, care indrazneste sa se opreasca in dreptul meu?

ce simplu e sa te ascunzi sub masca asta. sa nu tanjesti la mai mult. sa fi multumit cu cat esti. sa nu mai cresti. sa ramai aici. aici si acum.

mi-ar fi extrem de simplu sa ma predau in fata fatalismului:"suntem doar oameni". dar nu pot. eu vreau mai mult. nu-mi trebuie mocirla mediocritatii in care se scalda cu atata placere toti cei care se multumesc cu nimicuri.

da. nu imi este si nu imi va fi usor. dar de cand am inceput eu sa aleg drumul usor sau lin? ce rost are sa mergi pe un drum fara o destinatie? am auzit ca nu conteaza ce drum alegi, conteaza cine te insoteste. frumos.

dar pentru mine, drumul meu imi e mai important decat persoana cu care il parcurg. pentru ca nu ii asa? la final, fiecare e raspunzator pentru alegerile pe care le va fi facut in decursul vietii...



0

Testamenul mortului

Urmașilor mei Văcărești
Las vouă moștenire
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”

Este, poate, unul din cele mai cunoscute testamente romanesti. Este o dorinta lasata cu limba de moarte de catre Ienachita Vacarescu, pentru neamurile de Vacaresti care aveau sa ii succeada, dar eu cred ca acest testament nu era destinat doar lor.

Oamenii mari de cultura traiesc dupa un crez interesant: ei nu isi mai apartin doar lor ci intregului neam, intregului popor care i-a zamislit. "De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a..", ei ajung de fapt sa infieze intregul popor.

Datoria pastrarii amintirii  si a dorintelor ne revine noua, generatiile nascute dupa ei. Noi suntem cei care ar trebui sa luptam sa ducem pana la capat, aceste testamente lasate cu limba de moarte, nu pentru adulatie ci pentru o ridicare in cultura a neamului nostru.

Dar am uitat lucrul acesta. Am ajuns sa ne batem joc de limba noastra, de originile ca si natiune, de tot ce inseamna unitatea unui popor.

Degeaba avem poezii ca ale lui Alexei Mateevici:

"Limba noastra-i o comoara
În adâncuri înfundata
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
"

daca am uitat cine suntem.

In loc sa pastram standarde ridicate, coboram standardele ca sa avem generatii de semidocti ce se cred demiurgi si umpluti de genialitate. Toata lumea stie ca pe un prost nu ai ce sa il inveti. El este infinit in ceea ce stie.

Toata lumea asteapta cu nerabdare examenul de Bacalaureat, dar nu pentru a vedea care e promovabilitatea ci ca sa se indestuleze cu "perlele de la BAC". Si rade lumea cu lacrimi. Sunt cele mai bune glume, pentru ca sunt create instant sub presiunea examenului. Si radem de prostia generatiilor...

Pe mine ma cutremura acest lucru. Pentru ca din an in an sunt din ce in ce mai multe "perle". Si asta ma infioara. Acum il inteleg pe fostul meu diriginte din liceu, cand spunea:" ma gandesc cu groaza ca voi si cei care vin dupa voi, vor fi generatiile care imi vor plati mie pensia..." si noi radeam cu pofta...

"Sper că VA plăcut. Cred că o să mai vin şi la anul."... asa a scris un elev la finalul foii de examen....




18

fara mine, eu

si mi-am promis candva ca nu voi mai privi in urma. nici macar cu manie. ci cele trecute sa fie trecute si marea uitarii sa le inece, in valuri napraznice sa le zdrobeasca si nimeni, nici macar spumele albe sa nu le mai astearna pe nisipurile vietii mele.

asa mi-am promis.

si m-am tinut tare. am privit cu incredere si chiar cu putina emotie. o emotie a nerabdarii. o emotie a avantarii in necunoscut. acolo unde altii nu au mai fost. si asta pentru ca drumul meu e unic. poate semana pe alocuri cu drumul tau, dar nu te amagi, drumul meu imi apartine intrinsec mie.

am pasit pe noul drum cu dorinta de a fi eu. doar eu. dupa cum spunea un filozof, Heidegger, mi se pare: "Orice om este întotdeauna infinit mai mult decât ce ar fi dacă ar fi numai ce este." am vrut sa testez asta. am vrut sa fiu doar ceea ce sunt.

si lupta mea nu a fost deloc mai usoara. m-am luptat cu mine insumi, sa vad cine e mai tare. ciudat. am invins si am pierdut instantaneu. dar nu am devenit mai eu. ci acelasi eu ma aratam in fiecare oglinda. de le-as fi spart pe toate...

dar am invins. acum e timpul sa ma recladesc din daramaturile inimii si constiintei mele. voi face din mine un eu cum n-am mai fost pana acum. ma voi opri din nou in dreptul tuturor lucrurilor mici ce ma inconjoara. vreau sa fac parte din nou din povestile simple ale dragilor mei.

am lipsit prea mult din lumea mea.

astept cu emotie mainele care va veni. si cine stie poate atunci te voi intalni. si cine stie, poate atunci ma voi intalni cu adevarat....




6

voi fi un dement

cu cateva zile in urma, am citit un articol din presa despre un studiu care m-a facut sa imi pun niste intrebari. in urma acestuia, nu mai retin care era scopul lui, se afirma ca mersul incet este un semn de viitoare dementa.

am ramas interzis. cei care ma cunosc, stiu ca una dintre caracteristicile mele e faptul ca nu ma grabesc atunci cand pasesc. umblu incet, cu pasul apasat, avand timp sa privesc in jur, sa urmaresc mediul incojurator, oamenii, cainii, prostia omeneasca in general.

zilele trecute am vazut un tata tanar care isi tragea pe gheata fiul. am zambit. dar apoi am vazut ca nimeni dintre cei care treceau pe langa noi, nu a observat momentul. toti se grabeau sa ajunga undeva. si atentia lor era orientata inspre gheata ascunsa sub praful murdar de zapada, ca nu cumva sa alunece.

oare de ce ne temem sa alunecam pe gheata? ne e frica de cadere? ca ne-am putea lovi? sau, nu cumva ne este teama ca ne va vedea cineva cazuti si va rade de noi? cred ca rusinea ne impiedica de prea multe ori sa facem anumite lucruri, care in alte circumstante, le-am face cu bucuria juvenila de care suntem capabili.

nu stiu daca voi deveni dement. dar stiu ca in aceste momente, toti cei care isi refuza viata sunt niste dementi. toti cei care trec pe langa lucrurile marunte si nu se mai pot bucura de nimic ci stau cu spatele strans de grijuri si ingrijorari, care uita ce inseamna sa fi om, care dau vina pe toti si toate pentru nesansele lor, toti care sunt frustrati ca nu au mai mult decat ceilalti, sunt niste dementi.

nu pot sa imi explic lumea in care traiesc decat prin dementa. asa ca poate, pe finalul vietii, voi reintra si eu in randul oamenilor normali si voi dobandi un pic de dementa....

p.s.: studiul a fost facut pe batrani de 67-75 de ani....