where the streets have no name....

"suntem doar oameni!", asa imi spunea cineva cu multi ani in urma. nu stiam exact ce vrea sa sublinieze. acum stiu. nu neaparat pentru ca am trait si experimentat mai mult sau pentru ca am ajuns sa cunosc mai multi oameni. pur si simplu inteleg.

e ca atunci cand faci subit un click in gandurile tale si toata ceata se retrage speriata din jurul luminii raspandite de un raspuns care tocmai s-a nascut, dupa multe framantari si scaldari in oceanul ilogic care ne guverneaza deseori gandurile. poate doar cand dormim totul devine logic si cineva ne transmite raspunsul sub forma visurilor pe care nu le intelegem sau pe care le prea uitam.

suntem doar oameni. ce simplu e totul acum.

suntem doar oameni. nu demi-zei, nu demiurgi, nu ingeri, nu demoni. suntem doar oameni. nu-i asa ca e mai simplu acum cand intelegi asta?

de ce sa caut perfectiune cand eu insumi sunt o fiinta imperfecta? de ce sa incerc sa devin mai bun cand eu din strafundurile mele sunt deja putred? nu mai bine imi accept conditia si imi traiesc fericirea asta mica, pamanteasca, care indrazneste sa se opreasca in dreptul meu?

ce simplu e sa te ascunzi sub masca asta. sa nu tanjesti la mai mult. sa fi multumit cu cat esti. sa nu mai cresti. sa ramai aici. aici si acum.

mi-ar fi extrem de simplu sa ma predau in fata fatalismului:"suntem doar oameni". dar nu pot. eu vreau mai mult. nu-mi trebuie mocirla mediocritatii in care se scalda cu atata placere toti cei care se multumesc cu nimicuri.

da. nu imi este si nu imi va fi usor. dar de cand am inceput eu sa aleg drumul usor sau lin? ce rost are sa mergi pe un drum fara o destinatie? am auzit ca nu conteaza ce drum alegi, conteaza cine te insoteste. frumos.

dar pentru mine, drumul meu imi e mai important decat persoana cu care il parcurg. pentru ca nu ii asa? la final, fiecare e raspunzator pentru alegerile pe care le va fi facut in decursul vietii...

4 Comments »

Leave a comment