4

prefer sa fiu om!

"..si chiar daca... as cunoaste toate tainele si toata stiinta... si n-as avea dragoste, nu sunt nimic."

in sfarsit am inteles ce inseamna asta.

am intalnit un om care se lauda ca stie totul. si intradevar, la orice avea o opinie si o intelegere aparte. era tipic romanesc. un om care se pricepe la toate cate-un pic. desi distanta de la a te pricepe cate-un pic la fiecare si a cunoaste tot e destul de mare.

prima data cand l-am intalnit si am avut o conversatie cu el, mai bine zis un monolog a lui, am fost impresionat. la modul negativ. evident. m-a facut sa ma simt mic si neimportant. iar aroganta lui nu cunoaste margini. primul meu gand inspre caracterizarea lui a fost:"ce folos sa stii atatea si sa uiti sa fii om!"

cum se face ca foarte multi dintre cei care acumuleaza o gramada de cunostinte intr-un domeniu si ajung sa fie "somitati", devin antisociali? cunostinta ingamfa? cunostinta multa da nastere arogantei? cunostinta izoleaza?

probabil ca da. cata vreme te axezi doar pe o dimensiune a cunostintei, dimensiunea acumularii de cunostinte. la care mai adugi una. mai exact e vorba de dimensiunea aplicabilitatii cunostintelor. dar toatea astea te fac doar un om plan. un om fixist. un om care nu vede decat in 2d: acumulare si aplicare. restul sunt straine de el.

"...si daca n-as avea dragoste..." asta e dimensiunea care ne face oameni. dimensiunea dragostei. doar cei care o descopera si o aplica la celelalte doua dimensiuni, doar ei ajung sa fie cu adevarat oameni. nu-i de mirare cand auzi vorba:"cel mai greu dintre toate e sa fii om.." un om 3d, intelege cu mult mai mult decat un om 2d. si simte enorm.

si uite asa ajungem la vechea poveste... sa gandesc sau sa simt?

am obosit sa mai gandesc si sa simt. asa ca va urma concluzia: prefer sa fiu om. chiar daca toti ceilalti vor fi mai cultivati, culti, inteligenti, destepti, importanti, somitati, etc. decat mine... prefer sa fiu om..



5

a mai cazut o frunza

uite cum cad frunzele
din copaci!
rand pe rand, crengile,
s-au scuturat...


nu mai ramane nicio frunza,
nu mai ramane nimic verde.
va fi iarasi totul monoton,
va fi iarasi totul monocrom.

cad frunzele,
rand pe rand..
unele mai repede
altele mai tarziu,
dar toate se duc,
toate se duc spre
putreziu.

si copacii
vor fi goi.
si pe dinafara
si in interior.

cineva spunea
ca fiecare
pom ii un om
si fiecare
frunza un destin.
sau era invers?
 fiecare frunza
sa fi fost un om
si fiecare pom
destin?

nu stiu.

frunzele cad
si lasa pomii
goi,
la fel cum
si oamenii mor
si lasa
oamenii goi...

a mai venit
o toamna.
a mai venit
o moarte.
a mai venit
un vant.
am mai sapat
un mormant...



2

si ce daca?

asa ma enerveaza inceputul fiecarei postari. nu pentru ca nu as stii cu ce sa incep, ci e albul asta impersonal pe care il voi umple cu gandurile mele negre si personale. ma refer la font. evident.

in ultima vreme, mi s-a schimbat modul de viata. lucrez. de-acum ajut statul sa iasa din criza, contribuind la bugetul de stat. sa nu intelgeti prin bugetul de stat, bugetul tarii noastre, care e mare dar lipseste cu desavarsire. nu, nu, nu! ma refer la bugetul de stat. a sta, a sedea, a te opri in loc. ati prins the idea?

una din intrebarile frecvente, adresate unuia care e proaspat angajat la un nou loc de munca e urmatoarea:".. si zi ba, cat stai la lucru?" si desi se pune intrebarea avand intelesul de cate ore e programul de lucru, de fapt  se doreste a afla cat poti taia frunza la caini la noul job.

intrebarea e tipic romaneasca. adica cu doua intelesuri. in sensul ca unii raspund ca stau 8 ore la lucru. si daca ii intrebi:" bine, bine si de lucrat cand mai lucrii daca stai 8 ore?" isi dau seama de adevaratul inteles al intrebarii. si incep sa rada complice..

adevaru`ii ca pentru anumiti oameni e o adevarata placere sa fie platiti pentru o munca pe care nu o presteaza. imi aduc aminte de o declaratie a unui grup de muncitori, cand stateau de vorba cu patronul:"oricat de putin ne-ai plati, noi oricum putem lucra mai putin decat ne platesti!"

poate schimbarea cea mai mare o resimt prin faptul ca nu mai am timp liber la discretie cat as fi vrut, sau cat aveam inainte. nu ma plang. inca.

azi am fost placut surprins de peisaj in drum spre casa. copacii imbracati in haine de sarbatoare, in rosu, galben, verde, auriu, soarele alunecand spre apus dadea o lumina interesanta. iar cerul... cerul era de un albastru mai profund ca ochii oricarei iubite. iar lacurile, erau zgribulite de vant si dadeau impresia de adancimi infinite.

iar norii. norii erau mari si frumosi si pufosi dar foarte grabiti. apoi, am vazut in departare un nor foarte mare si alb si pufos, iti era mai mare dragul sa il privesti. sau sa il mananci  dar uitandu-ma la partea lui inferioara, era asa de negru din cauza ca razele soarelui nu il putea strapunge.

automat m-am gandit ca oamenii de sub norul ala, pentru ca vad doar o portiune si si aia foarte intunecata, ei nu se pot bucura de frumusetea norului. ce aiurea. de fiecare data cand ne lovim doar de anumite bucati dintr-un intreg, nu putem intelege intregul. cum sa te poti bucura de Dumnezeu cand ai parte doar de incercari sau necazuri?

poate ar trebui sa incerci sa vezi tot norul... nu numa` partea intunecata...